ODĂ ŞCOLII.(III). Nu trageţi în profesori fără motiv (partea a doua)

D'ale şcoalei: de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale…

Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu'…” da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului?.

No şi amu să-ţi zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.

1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.

Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)

M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri" dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.

M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate.

Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.

Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale.

M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.)

M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.

Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea...

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

NOTĂ

Povestea mi-a parvenit de la un coleg, pe net, şi am redat-o ca atare. O întrebare îmi persistă în minte după ce am citit-o: oare câţi dintre noi au curajul şi răspunderea să spună lucrurilor pe nume şi să se lupte cu "hidra politică"? Aşa nu se mai poate!

De ce trebuiesc umiliţi profesorii!

Dintre toate categoriile socio-profesionale bugetare, cel mai mult au avut de păgubit după căderea comunismului profesorii din preuniversitar. Cei din universitar, şi-au creat propria lor ventuză, prin alternativa capitalistă a studiilor cu plată şi multitudinea "particularelor", care le asigură un confort lejer, financiar.

De ce trebuie umiliţi totuşi profesorii-dascălii din preuniversitar?

Pentru că sunt mulţi, într-un domeniu nereformat, pentru că gândesc şi mai ales, pentru că, fiind umiliţi constant prin salarii de mizerie, vor fi preocupaţi zi de zi de pâinea de mâine iar, hoţii din politică, vor putea să-şi vadă liniştiţi de afacerile cu banii publici care revin şcolilor/grădiniţelor/CCD/IŞJ-uri, etc.

Regimul totalitar comunist, investea în educaţie atât cât aceasta să serveasă propagandei partidului unic. Politicienii de atunci, cu studii muncitoreşti, cu două clase mai mult ca trenul, păstrau un echilibru între categoriile de bugetari. De frică că, gânditorii din educaţie se pot ridica împotriva regimului, salariile erau decente perioadei respective...

Actuala (pseudo-)clasă politică, în care se regăsesc mulţi profesori (probabil, mulţi absolvenţi de Ştefan Gheorghiu sau a noilor bouticq-uri universitare de partid!) s-au ridicat cu mânie proletară împotriva colegilor lor. Statul neo-capitalist, a găsit repede alte priorităţi, aparatul coercitiv, care să-i apere împotriva ...profesorilor, grevelor, justiţiei corecte. Astfel, au crescut halucinant salariile în justiţie, servicii secrete (o statistică neoficială, arată că avem în acest domeniu de 5 ori mai mulţia angajaţi ca în anul 1989!, iar listele de informatori plătiţi, se pare că este încă de actualitate...), poliţie, armată.

Trăim, într-un stat securisto-capitalist cu capitalişti de carton, fabricaţi din pleava luptei de clasă, adică din bani publici jecmăniţi majoritar sistemului bugetar...

STUDIU DE CAZ

În anul 1967, profesorul de muzică(debutant) Viorel Bârleanu, putea să-şi cumpere din salariu, 30 de pâini albe de 500 gr., două kg. de Parizer, 5 sticle de bere de 500 ml. şi, îi rămâneau pentru chirie şi cheltuieli curente, echivalentul actual a 30 de euro.

În anul 2007, când tovărăşeii, vopsiţi liberali, din conducerea IŞJ-ului, l-au scos la pensie pe prof. emerit Viorel Bârleanu, a cărui biografie se regăseşte în "Who is Who", ediţia elveţiană, cu pensia pe o lună, acesta, putea să-şi cumpere: 20 de pâini albe de 300 gr., 1 kg. de Parizer (din carne, de la Matache măcelarul) şi... o bere. Bani, pentru restul cheltuielilor, chirie, medicamente, transport în comun, tratament... NU AVEM.

CONCLUZIE

Iată, de ce, trebuiesc umiliţi profesorii cu salarii şi pensii mizerabile, pentru ca alde Vanghelie şi alţi analfabeţi, să le dea sacoşe pentru vot...