Nu este răspunsul dorit de mulţi, foarte mulţi, foşti şi actuali elevi, sau cunoscuţi din cele mai diverse domenii cu privire la părăsirea de către mine a "corabiei normaliste".
Punct şi de la capăt...deocamdată!
* * *
ŞCOALA NORMALĂ
Revistă a învăţământului normal şi primar
ANUL I – NR. 1 IANUARIE 1916
(Apărută după Congresul dascălilor de la Iaşi, iunie 1915)
Revistă a învăţământului normal şi primar
ANUL I – NR. 1 IANUARIE 1916
(Apărută după Congresul dascălilor de la Iaşi, iunie 1915)
NĂDEJDEA DE PE URMĂ
Sub ochii noştri vedem unele hotare pierind şi, împreună cu ele, au pierit câteva state care dăduseră la iveală o mare dorinţă de a trăi - bunăoară Serbia.
E întrebarea: ce se va alege de neamurile care vor rămânea fără stat?
Iar răspunsul ne priveşte şi pe noi; căci, avâd părţi din neamul nostrum în toate ţările vecine, va fi cu neputinţă să-i unim pe toţi dintr-o dată. Ce se va întâmpla cu românii care vor mai rămâne în afară din hotarele unui stat românesc?
Cât timp, statul era al suveranului, şi pământul unei ţări, şi poporul care-l locuia, era ca un fel de moşie părintească. De aceea, suveranul putea pune zălog o parte din ţara sa, ori o putea da zestre copiilor săi,... întocmai ca pe o moşie.
De aceea rudenia dintre împăraţi, regi, şi alţi stăpânitori era pe atunci mare lucru. Ludovic al XIV îndrăznea să zică: Statul sunt eu; iar hotarele Spaniei se păruse un moment că pier, în urma unor împrejurări de familie.
De un veac şi mai bine, a ieşit însă o altă idee la iveală.
Statutul nu e al regelui, ci regele e al Statului. Frideric al II-lea a dobândit în istoria omenirii un mare merit, spunând cel dintâi: Regele e servitorul Statului...
Iar, de la Frederic şi până azi, am simţit că temelia cea tare, pe care se razemă un stat, nu e numai familia suveranului, ci mai ales familia cea mare a neamului. Cui i-ar mai trece azi prin minte, să dea o parte din vre-o ţară ca zestre copiilor unui rege?
Dimpotrivă, fiecare neam năzuieşte să se adune sub steagul aceluiaş suveran, rotunjind pe cât se va putea hotarel. Iar năzuinţa aceasta, dacă se împlineşte, toate celelalte interese cad pe plan secundar.
De aici urmează însă un lucru de mare însemnătate pentru viaţa unei naţiuni.
Dacă un stat are nefericirea să-şi piardă dinastia şi să-şi vadă hotarele mutate de vecini, asta nu înseamnă că naţiunea însăşi e ştearsă din paginile istoriei. Dimpotrivă, s-ar putea chiar să se închege şi mai mult unitatea acelui neam. Sârbii, de pildă, dacă s-ar afla la sfârşitul acestui război cuprinşi toţi într-o singură monarhie, ar fi de fapt mai puternici decât la sfârşitul războiului balcanic.
Pentru ce?
Pentru că, îndată ce un neam se înmulţeşte şi se lipeşte strâns de pământul strămoşesc;şi îndată ce în tot cuprinsul lui circulă una şi aceeaşi limbă, nici o putere omenească nu-l mai poate dezrădăcina de pe faţa pământului.
Primejdia cea mare în vremurile noastre e deci alta: ca nu cumva un neam să fie împărţit sub stăpâniri deosebite, care i-ar împiedica dezvoltarea limbii naţionale. Căci în ziua, când se pierde limba, neamul acela, rupt în bucăţi, e ca şi mistuit de vecini. Spre deosebire de părinţii noştri, care au putut trăi în adăpostul munţilor şi pădurilor, fără să se amestece cu străinii, azi, circulaţia mărfurilor şi a oamenilor, repede poate amesteca un neam mic, încât să nu se mai aleagă nimic din el.
Din aceste puţine fapte şi idei, este însă o concluzie de mare interes pentru educatorii unui neam.
Cel din urmă soldat şi cea din urmă nădejde a unui stat în lupta cu alte state e învăţătorul, ca păzitor al limbei.
Dacă o parte dintr-un neam sau chiar neamul întreg s-ar pomeni într-o zi cu hotarele sale mutate sau şterse, în vremurile noastre poate încă nădăjdui. E destul ca cei care povăţuiesc zi cu zi masa poporului, să-şi pună înaintea ochilor ca un ţel neclintit:
1. ridicarea materială a poporului, ca el să sporească în ce priveşte numărul;
2. păstrarea limbii care, ca un cerc de foc, nu lasă pe străini să intre în corpul neamului şi să-i şteargă pecetea caracterului său etnic.
Când condiţiile acestea sunt împlinite, viitorul e asigurat, chiar dacă interesele statului ar fi vremelnic şterşe.
Aşadar, nădejdea cea mai de pe urmă a unui popor, când statul ar fi primejduit şi dinastia alungată sunt povăţuitorii de toate zilele ai poporului.
În acest moment pentru Serbia mai de preţ decât dinastia Karageorge, putnic şi alţi generali biruiţi, e preotul, învăţătorul şi plugarul Sârb. Ei sunt cea din urmă chezăşie a viitorului Serbiei.
La aceste elemente trebuie să privim şi noi mâine, când vom vedea care români au mai rămas afară din hotarele României.
S. MEHEDINŢI
Sub ochii noştri vedem unele hotare pierind şi, împreună cu ele, au pierit câteva state care dăduseră la iveală o mare dorinţă de a trăi - bunăoară Serbia.
E întrebarea: ce se va alege de neamurile care vor rămânea fără stat?
Iar răspunsul ne priveşte şi pe noi; căci, avâd părţi din neamul nostrum în toate ţările vecine, va fi cu neputinţă să-i unim pe toţi dintr-o dată. Ce se va întâmpla cu românii care vor mai rămâne în afară din hotarele unui stat românesc?
Cât timp, statul era al suveranului, şi pământul unei ţări, şi poporul care-l locuia, era ca un fel de moşie părintească. De aceea, suveranul putea pune zălog o parte din ţara sa, ori o putea da zestre copiilor săi,... întocmai ca pe o moşie.
De aceea rudenia dintre împăraţi, regi, şi alţi stăpânitori era pe atunci mare lucru. Ludovic al XIV îndrăznea să zică: Statul sunt eu; iar hotarele Spaniei se păruse un moment că pier, în urma unor împrejurări de familie.
De un veac şi mai bine, a ieşit însă o altă idee la iveală.
Statutul nu e al regelui, ci regele e al Statului. Frideric al II-lea a dobândit în istoria omenirii un mare merit, spunând cel dintâi: Regele e servitorul Statului...
Iar, de la Frederic şi până azi, am simţit că temelia cea tare, pe care se razemă un stat, nu e numai familia suveranului, ci mai ales familia cea mare a neamului. Cui i-ar mai trece azi prin minte, să dea o parte din vre-o ţară ca zestre copiilor unui rege?
Dimpotrivă, fiecare neam năzuieşte să se adune sub steagul aceluiaş suveran, rotunjind pe cât se va putea hotarel. Iar năzuinţa aceasta, dacă se împlineşte, toate celelalte interese cad pe plan secundar.
De aici urmează însă un lucru de mare însemnătate pentru viaţa unei naţiuni.
Dacă un stat are nefericirea să-şi piardă dinastia şi să-şi vadă hotarele mutate de vecini, asta nu înseamnă că naţiunea însăşi e ştearsă din paginile istoriei. Dimpotrivă, s-ar putea chiar să se închege şi mai mult unitatea acelui neam. Sârbii, de pildă, dacă s-ar afla la sfârşitul acestui război cuprinşi toţi într-o singură monarhie, ar fi de fapt mai puternici decât la sfârşitul războiului balcanic.
Pentru ce?
Pentru că, îndată ce un neam se înmulţeşte şi se lipeşte strâns de pământul strămoşesc;şi îndată ce în tot cuprinsul lui circulă una şi aceeaşi limbă, nici o putere omenească nu-l mai poate dezrădăcina de pe faţa pământului.
Primejdia cea mare în vremurile noastre e deci alta: ca nu cumva un neam să fie împărţit sub stăpâniri deosebite, care i-ar împiedica dezvoltarea limbii naţionale. Căci în ziua, când se pierde limba, neamul acela, rupt în bucăţi, e ca şi mistuit de vecini. Spre deosebire de părinţii noştri, care au putut trăi în adăpostul munţilor şi pădurilor, fără să se amestece cu străinii, azi, circulaţia mărfurilor şi a oamenilor, repede poate amesteca un neam mic, încât să nu se mai aleagă nimic din el.
Din aceste puţine fapte şi idei, este însă o concluzie de mare interes pentru educatorii unui neam.
Cel din urmă soldat şi cea din urmă nădejde a unui stat în lupta cu alte state e învăţătorul, ca păzitor al limbei.
Dacă o parte dintr-un neam sau chiar neamul întreg s-ar pomeni într-o zi cu hotarele sale mutate sau şterse, în vremurile noastre poate încă nădăjdui. E destul ca cei care povăţuiesc zi cu zi masa poporului, să-şi pună înaintea ochilor ca un ţel neclintit:
1. ridicarea materială a poporului, ca el să sporească în ce priveşte numărul;
2. păstrarea limbii care, ca un cerc de foc, nu lasă pe străini să intre în corpul neamului şi să-i şteargă pecetea caracterului său etnic.
Când condiţiile acestea sunt împlinite, viitorul e asigurat, chiar dacă interesele statului ar fi vremelnic şterşe.
Aşadar, nădejdea cea mai de pe urmă a unui popor, când statul ar fi primejduit şi dinastia alungată sunt povăţuitorii de toate zilele ai poporului.
În acest moment pentru Serbia mai de preţ decât dinastia Karageorge, putnic şi alţi generali biruiţi, e preotul, învăţătorul şi plugarul Sârb. Ei sunt cea din urmă chezăşie a viitorului Serbiei.
La aceste elemente trebuie să privim şi noi mâine, când vom vedea care români au mai rămas afară din hotarele României.
S. MEHEDINŢI
NOTE PROPRII/ întrebări (retorice)
1. ce putere în stat este oare educaţia?
2. ce înţeleg unii politicieni responsabili din manifestul lui Simion Mehedinţi?
3. mai sunt de actualitate în societatea care "distruge, dezumanizează..." adică capitalismul de cumetrie românesc, acele valori pe care înaintaşii noştri le-ar fi dorit permanentizate?
