POLITICA ROMÂNEASCĂ SAU… PIURE DE PORTOCALE!

Am ajuns s-o vedem şi pe asta, preţul cartofilor este mai mare decât cel al portocalelor!

Parcă venit pe trendul politic al partidului portocaliu şi preţul fructelor mediteraneene se află într-un recul constant, ţările de provenienţă a acestor produse agricole din proximitatea balcanică, Grecia şi Turcia, trecând şi ele prin mari probleme economice. Dacă portocalele şi celelalte citrice sunt pe piaţă la preţuri sub cel al cartofilor este o problemă care ţine de politicile interne agricole ale ţării noastre şi, probabil, de globalizare şi hazard (climatic, economic, social, etc).

Cartoful a luat-o la „vale” datorită fenomenelor de hazard climatic din Europa de Est din vara trecută, când secetele au pârjolit practic culturile de câmp. Şi cum România importă cantităţi importante de produse agroalimentare, s-a văzut nevoită să constate că vânzătorii tradiţionali de barabule pe piaţa noastră „tradiţională”: Polonia, Cehia sau Slovacia, au mărit şi ei preţurile pe fondul creşterii solicitărilor dinspre Rusia şi Ucraina. Astfel românul nostru ar trebui să „patenteze” cumva ca, în loc de cartofi prăjiţi, să consume portocale piure sau ...prăjite la foc mic!

Fac parte din categoria celor care susţin că România trebuie să desfiinţeze urgent două ministere ineficiente şi mari consumatoare de bani pubici: agricultură şi...turism.

1.Într-o ţară în care avem minister de turism şi, în care, numărul turiştilor scade constant de la un la altul, nu-ţi trebuie niciun feed-back al neputinţei şi să constaţi părăduirea banului public. Ca să nu mai vorbim că „strategii” acestui minister dezvoltă o staţiune de sporturi de iarnă în „imperiul Ridzi” din Valea Jiului trâmbiţând pe toate canalele că „sunt tare preocupaţi de aducerea turiştilor străini în ...Vale!”. S-avem pardon, dacă acea strategie ar fi una de dezvoltare cu adevărat durabilă şi în interesul românilor, acea mega-investiţie ar fi trebuit postată în judeţul Sibiu, la Păltiniş sau Bâlea-Cascadă, unde avem în apropiere un aeroport internaţional modernizat, o infrastructură hotelieră dezvoltată, cu potenţial şi, unde, posibilităţile de integrare a turismului cultural şi agroturistic sunt ample şi cu un feed-back dovedit (capitală culturală europeană). În Valea Jiului nu avem nimic, nici măcar tradiţiile „momârlanilor” nu mai are cine le arăta, doar o imensă jale economică şi nicio perspectivă pentru locuitori, doar, probabil pentru baronii locali, politici, se întrevăd mari şi bănoase afaceri cu ...statul (ticălos în continuare prin reprezentanţii lui).

2.Agricultura României este una de-a dreptul hilară, mitul statului care stabilea preţul la grâne în Europa, la bursa din Brăila, s-a demonetizat de mult. Pâinea este mai scumpă la noi decât în ţările europene care importă cea mai mare parte a grâului: Elveţia, Suedia, Cipru, Malta, Andorra sau San Marino. Trebuie să precizăm că România a fost un grânar relativ al Europei, în perioada interbelică vestul continentului a fost bântuit de catastrofe climatice care au distrus recoltele şi au impus importuri, chiar şi pentru Franţa, Germania şi Italia!

România este beneficiară a miliardelor de euro din fondurile europene şi a “reuşit” să devină importatorul a două treimi din alimentele consumate. Este vorba, fie de prostie în stare pură, fie de subminarea, pe bune, a economiei naţionale. Politicile agricole europene se stabilesc la Strassbourg şi astfel nu cred că avem nevoie de acest minister al ineficienţei şi inutilităţii!

Dacă cităm lucrarea Alinei Mungiu-Pippidi şi Gerard Althabe, „Secera şi buldozerul”(2002), vedem cum, „mecanismele” de distrugere a gospodăriei ţărăneşti şi de aservire a ţăranului (inclusiv politică prin transformarea lui în „maşină de vot” prin cultivarea inutilităţii şi a chiulului...social!) continuă cu paşi mari, metodele utilizate fiind dintre cele mai „rafinate”. Problemele modelului de dependenţă ale ţăranului de cei care îi batjocoresc şi îi abuzează politic în realitate este de notorietate pe plaiurile mioritice! O ţară în care aproape jumătate din populaţie este rurală sau, care are reverberaţii profund rurale ( încă cca ¼ din total; chiar dacă locuieşte în noile „oraşe-sat” declarate pompieristic de politicieni, generând un nou trend social semi-troglodit care s-ar putea numi neaoş românesc: „rur-urban”), din punct de vedere comportamental nu poate evolua la standardele europene de civilizaţie din lipsa civilizaţiei elementare şi a modelului de dezvoltare socială cultivat şi permanentizat de media. Agricultura de subzistenţă deranjează şi ea pe politicienii europeni, hipermarket-uri au apărut şi prin mediul rural ...mai dezvoltat (la Bran, de-un exemplu!) şi vor apare peste tot! România a fost adusă la sapă de lemn de politicile abuzive „importate” de politicienii ei; încurajarea consumismului cu buletinul a determinat ca băncile să facă afaceri mari, colosale, în România. Nu credem că există vreo ţară euro­pea­nă în care băncile să fi făcut atât de mult rău economiei pre­cum în România! Nu exis­tă vreo ţară în care criza să se prelungească atât de mult din cauza ravagiilor făcute de siste­mul ban­car! Cre­ditarea fără noimă, dar cu pro­fi­turi uriaşe, pe care au promo­vat-o băncile străine în perioada “delirului” liberalo-pesedist din perioada 2004-2008, a împins aiuri­­tor consumul fără acoperire şi, în lipsa producţiei, a învolburat impor­tu­rile şi deficitul extern, lăsând în spate o economie de­zarticulată intern şi dramatic vul­ne­rabilizată extern, care de-acum nu mai are din ce şi cum să-şi revină. Sta­tul român a dat fa­liment în doi ani de criză, pentru că, dincolo de problemele proprii, a fost obligat de conjuncturile economice fără ieşire, să se îm­prumute masiv din „afară” pentru a în­locui pe piaţa in­ter­nă finanţarea pe care băncile străine, în contextul cri­zei, o pierduseră de la chiar “ma­mele” lor din Occident. Dacă în anul 2002 consumatorul român cheltuia pe alimente 58% din venituri, în 2010 acelaşi consumator cheltuia 69-75%, vă daţi seama de ce noi nu trebuie să mai producem nimic şi să ne transformăm într-o imensă piaţă de desfacere a produselor din vest sau importate de statele de acolo.

***

Potenţialul agricol românesc poate aduce prosperitate acolo unde nu sunt perspective, poate ridica partea cea mai săracă a ţării. Lumea se teme de izbucnirea unei crize alimentare în viitorul nu prea îndepărtat. Produsele agricole devin din ce în ce mai scumpe, iar alimentele ecologice vor ajunge o sursă importantă de venituri. Un an agricol secetos, 2010, a micşorat drastic recolta de cereale în Rusia şi în Ucraina. Guvernele celor două ţări au impus cote la export şi brusc, toată piaţa de cereale la nivel mondial a intrat în panică. Aşa a aflat lumea că Rusia şi Ucraina sunt mari jucători pe piaţa cerealelor. Pe vremea U.R.S.S., sovieticii importau grâu de la americani, francezi, români şi de la canadieni. Acum producţia din Rusia şi Ucraina influenţează preţurile la nivel mondial.

Părinţii noştri pleacă, de sărăcie şi disperare, să culeagă capşuni si să fie “asistenţi sociali” în vest. Iar noi, facem infarct şi cancer pentru multinaţionalele occidentalilor care prosperă la greu, ca filiale româneşti “conduse” de securiştii noştri!

România, nu respectă nici cele mai elemen­tare norme de capitalism, lăsându-i pe unii să facă ravagiile (F.M.I. de exemplu!) şi punându-i, în chipul cel mai comunist posibil, pe toţi ceilalţi, mulţi şi nevoiaşi, să spele grajdurile! De aceea portocala politică (fostă şi mecanică doar pe la început!) este gripată puternic şi tinde să devină, de la o zi la alta, moştenitoarea reală a statului ticălos, securisto-comunist, creat şi dezvoltat de actuala opoziţie politică de-a stîngu-n dreptu΄!

Ce mai aşteptăm de la clasa politică; doar să le "moară exponenţii"...

Citind astăzi un lung articol scris de Adr. Neculau într-unul din ziarele locale, nu pot să-mi înfrânez pornirile şi, să scot, din tolba cu filosofii politice proprii un mai vechi material, scris acum vreo 2-3 ani în urmă şi adus la zi...

"Lupta dintre forţele de conformare şi forţele de inovare nu-şi pierde niciodată atracţia şi rămâne decisivă şi pentru unele, şi pentru celelalte..." (J. Moscovici, Psihologia minorităţii active). "Când o populaţie este bombardată până la saturaţie cu modele, sloganuri, valori care nu au putut produce nimic nou, cerând conformare fără nici un fel de gândire critică, uniformitate şi mişcare dirijată precum mersul acelor de ceasornic, totul devine deodată suspect şi creează o sensibilitate la alte discursuri. Apare întâi mirarea, apoi se instaurează protestul şi se încheagă, încetul cu încetul, unitatea celor ignoraţi...(A. Neculau)

Prin ce impresionează aceste grupări minoritare care se intitulează “partide politice”? Printr-un stil de gândire nou, deosebit, sfidând limbajul şi gândirea la care oamenii au aderat până atunci, hipnotizaţi, manipulaţi prin media! Grupuri din ce în ce mai largi realizează ca au devenit jucăria unor forţe malefice, că gândesc după un tipar care le-a fost indus, că le-au fost sugerate gusturi, standarde străine de evaluare şi se hotărăsc să reziste şi să se revolte. O noua filozofie de viaţă îşi face încetul cu încetul loc printre cei orbiţi de stilul şi de limbajul mult coborât în derizoriu.

Toţi politicienii mioritici reclamă puterea în virtutea parvinitismului care îi caracterizează; ei sunt clasa “aleasă”, de neînlocuit, poziţia lor a fost câştigată prin sacrificii mari, corupte şi corupătoare deopotrivă. Dacă ne uităm cu ce “lacrimi” tovarăşii din gloata “opoziţiei” actuale reclamă puterea, adică acei care s-au înfruptat puternic şi scârbavnic din ciolan aducându-i pe români la sapă de lemn fără nicio umbră de remuşcare, atunci avem imaginea grotească a cine ne sunt politicienii actuali. Exact ca şi comuniştii, care de fapt au venit la putere ajutati de “pretenii (lor)de la răsărit!”şi s-au instalat ca o neo-burghezie roşie, clamând, înfierând cu mânie proletară burgezia anterioară, dar trăind exact ca aceştia într-o bunăstare deşanţată.

Am studiat cu maximă atenţia democraţia atât de invocată a perioadei interbelice a secolului al XX-lea, exact aceleaşi sentimente, ca şi acum, dominau societatea românească de atunci, aceeaşi corupţie, acceaşi nepăsare faţă de cetăţean. Tocmai din acest motiv, comuniştii, au venit la putere printr-un vid democratic de neîncredere în foştii politicieni pătaţi şi, au reprezentat pentru început, un potenţial orizont de aşteptare evolutivă care a şi reuşit prin industrializarea forţată să “confirme”. Astfel şi burgezia roşie s-a instalat lejer la putere distrugând doar elitele care se opuneau, nu şi pe cei care au coabitat şi au servit regimul pentru a-şi menţine privilegiile.

Şi, actuala clasă/cloacă politică se ghidează după acelaşi plan diabolic, în numele “democraţiei lor originale”, a “pluralismului” (“pleacă ai noştrii, vin ai noştrii…ăilalţi rămân ca proştii!”, adică populaţia), “anticorupţiei” şi “anticomunismului deşănţat”, adică acele sloganuri imbecilizatoare în care, ei, politicienii actuali nu cred nicio clipă şi, prin care îşi doresc şi dobândesc puterea doar pentru ei şi gaşca lor apropiată, nu au niciun respect faţă de contribuabilul român care până la urmă îi plătesc… Cetăţenii/votanţii nu fac parte niciodată din vreun algoritm al bunăstării “cetăţii”, ei, iau “parte”la spectacolul de jocuri si lumini transmis pe sticla tembelizorului unde “politicienii” se zbenguie în funcţie de cotizaţia aruncată la partid în următorii 4 ani de după alegeri. Dacă vreţi să aveţi imaginea lipsei elementare de bun simţ în “gospodărirea” banului public faceţi o analiză aritmetică: câţi bani din suma “forfetară parlamentară” au cheltuit deputaţii ieşeni, Fenechiu şi Spânu; răspuns: cam de peste 3 ori mai mult decât un deputat maghiar! Puterea este foarte importantă pentru politicieni, aceasta duce la acapararea averilor imense şi subjugarea banului public către clientelele relativ reduse de corupţi apropiaţi lor, ale “găştilor masonice” în care sau, la care au aderat. (cine se aseamănă se adună!)

Între profeţie optimistă a lui Brucan conform căreia ne trebuie cel puţin 20 de ani pentru a se instaura democraţia în spaţiul mioritic şi cea pesimistă a lui Djuvara, că ne sunt necesari cel puţin o generaţie, eu, înclin să cred că cei 45-50 de ani de comunism cer/reclamă cel puţin două generaţii de spălare socială reală a românilor. Adică şi “puii” lui alde: Iliescu, Hrebenciuc, Ponta, Cozmâncă, Gioană, Dragnea, Mazăre, Oprişan, Nichita,Tăriceanu, Antonescu, Fenechiu, Orban, Voiculescu, Băsescu, Videanu, Berceanu, Blaga, Udrea, Bela, Attila, Vadim Tudor, Becali, Diaconescu otv, etc., trebuie să “moară” şi astfel să avem speranţe…

Ăştia de acum, parcă, sunt clonele “mulatre” ale acelor politicieni intebelici, rezultaţi din “violul” politic de sub comunişti, adică neo-burghezia clientelară mioritică…Şi, ca o ironie, moderată, închei cu un banc englezesc:

-John, unde-i câinele?

-Sir, făcea politică şi l-am împuşcat!

-John, după ce ţi-ai dat seama că făcea politică?

-Sir, era în grădină şi mâna rahat...!

Pasărea pre limba ei piere: azi Relu Fenechiu...

Fac parte din categoria celor care consideră televiziunea ca forma severă, ba chiar parşivă, de manipulare a populaţiei acestei ţări. Un personaj care probabil are carismă pentru tembeliziune este şi Relu Fenechiu, despotul sau baronul nr. 1 a PNL Iaşi...
Recunosc că în puţinele mele incursiuni pe ecran, am urmărit fără vreun interes major în seara zilei de 7 febr. 2011, pe postul naţional, emisiunea "Prim plan" unde a fost "invitat"/ trimis de partid şi dl. Fenechiu (trimiterile astea se datorează "cotizaţiilor", deci imaginea publică se cumpără de la baronii naţionali, probabil!). Recunosc că am o părere suficient de bine conturată cu privire la personajul Fenechiu dar, eram un pic curios, ce inepţii mai debitează individul!
În afara lipsei lui crase de elementar bun simţ faţă de moderator dar şi faţă de adversarul politic (şi acesta invitat în emisiune) cu care a intrat într-un dialog al surzilor, dl. Fenechiu s-a dat în stambă şi, sper că a fost clar pentru orice neiniţiat într-ale psihologiei maselor, că avem de-a face cu un exponent de marcă al statului ticălos care se vrea urgent la ciolan. Deci, dl. Fenechiu este exponentul alianţei opoziţiei parlamentare, pe care eu o numesc "Groparii românilor" sau "Alianţa Jos Băsescu!"...Penibilă a fost întreaga zi de ieri pentru exponenţii acestei grupări politice de stânga-dreapta, tov. gradu Voiculescu (în ce calitate nu înţeleg!) a spus că "...avem alianţa şi până la 25 martie îl dăm jos pe Băsescu!". Fără a intra în moralitatea de tip voiculesciano-uselistă, liderii acestei alianţe nu ştiau nimic depsre iniţiativă dlui tov. Voiculescu de la partidul " conservă "(probabil conservatori de securişti notorii!; vai dar ce inflaţie, pe la psd şi pnl de asemenea personagii sinistre...) iar dl. Fenechiu ne-a arătat cum este el de acord cu iniţiativa voiculescului...Am mai aflat ce mare "om" e dom Fenechiu, că are doctorat în domeniu economic şi că toţi trebuie să-l lăsăm pe el să se scălămbăie pe ecran cu elucubraţii...economice! Unica gândire economică a lui Fenechiu este în interes privat, strict personal..." deblocarea imobiliarelor care au investiţii de 4 miliarde de euro..." şi astfel România va putrezi de bunăstare!. Viloaiele ridicate pe dealul Bucium din Iaşi de dom Fenechiu nu au cumpărători şi asta este "cheia" ieşirii din criza economică!! Hipnotizant, Fenechiu ne crede o ţară de tîmpiţi! Şi, aşa vom rămâne dacă votăm încă asemenea specimene de ticăloşi care nu au decât fixaţi proprii: jos Băsescu şi banul public numai pentru ei. Românii nu au făcut şi nu vor face parte niciodată din gândirea (economică) a unor astfel de indivizi, care se cred politicieni şi, deci reprezentativi, cu doctorate precum Fenechiu...Doctorate în ticăloşie probabil!

ODĂ ŞCOLII.(III). Nu trageţi în profesori fără motiv (partea a doua)

D'ale şcoalei: de ce mi se rupe de progresul odraslei dumitale…

Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu'…” da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da' ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului?.

No şi amu să-ţi zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu' odraslei dumitale.

1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit - într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş.

Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă - doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.)

M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) - cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă "furnituri" dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale.

M-apuc să-mi pregătesc lecţiile - din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate.

Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd "Caţavencu" la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) - din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr "Caţavencu". Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine - lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când.

Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna - "pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta". Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei - unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da' se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale.

M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân' la cot. Mă-ntorc spre clasă - o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa' să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.)

M-apuc să organizez la şcoală meditaţii - moka, fireşte - pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac.

Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl - indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân.

Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă - preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea...

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

NOTĂ

Povestea mi-a parvenit de la un coleg, pe net, şi am redat-o ca atare. O întrebare îmi persistă în minte după ce am citit-o: oare câţi dintre noi au curajul şi răspunderea să spună lucrurilor pe nume şi să se lupte cu "hidra politică"? Aşa nu se mai poate!

Butoiul cu pulbere arab!

Într-o lume globalizantă şi extrem de dinamică, într-o perioadă în care efectele exploziei informaţionale se resimt până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, sărăcia şi dogmatica tind din nou să iasă la suprafaţă. Dacă capitalismul occidental continuă să fie privit ca imoral şi inechitabil de către toate ţările lumii a treia, aceasta este efectul de bumerang a internet-ului. Privit la început ca o "doctrină" globalizantă pentru limba engleză, net-ul face parte din fiinţa şi cotidianul imediat a multor milioane de arabi...Cu toate interdicţiile şi filtrele impuse politic, în calea diferitelor site-uri occidentale, globalizarea informaţiei pare să adâncească din ce în ce mai mult lupta doctrinelor înnapoierii şi subjugării maselor: fundamentalismul islamic.
Tunisia, 2000, octombrie
M-a frapat imaginea de mare "demiurg" a lui Ben Ali, ajuns acum "dictator" şi fugărit de la putere. Atunci, Tunisia era un imens "boom turistic" cu o infrastructură litorală apropiată de nivelul occidental: autostradă iluminată, aeroporturi moderne, hoteluri acceptabile de la 3 *...academie de turism şi servicii, moneda naţională era puternică, era chiar şi un deficit de forţă de muncă, prin hoteluri marea majoritate a serviciilor necalificate erau acoperite de populaţie din Africa neagră...Fiind într-o delegaţie oficială, am remarcat însă, că chiar şi în capitală, poliţia era înarmată cu muniţie de război, toate serviciile consulare ale ambasadelor erau straşnic păzite. Noi, eram păziţi tot timpul de "ghizi" cărora li se vedeau pistoalele! În schimb, peste tot, la orice colţ de stradă, în orice dugheană, domnea figura rigidă a lui Ben Ali! Era un cult al personalităţii dincolo de puterea noastră de acceptare, abia eliberaţi de sub un regim dictatorial.
Maroc, februarie 2010
Şi aici am asistat la o ascuţire a luptei de clasă şi chiar, elemente educate, de mare impact social şi-au arătat disponibilitatea pentru legile coranice, considerând că, regele şi alaiul său sunt o gaşcă coruptă care acumulează averi imense. Şi, aici, am remarcat un mare elan pentru dezvoltarea infrastructurii şi, sincer vorbind, sunt cu mult peste ceea ce avem noi! Despre cultul personalităţii, acelaşi, ca şi în toate statele semi-democratice arabe.
Să urmeze oare şi Marocul destructurarea democraţiei lor "originale" ?
Ce a determinat însă ridicarea maselor din aceste ţări? Doar criza economică să fie de vină?
Ca şi în Egipt, în Algeria şi Turcia, acum cîţiva ani şi, în Tunisia, partidele islamiste- coranice au fost scoase în afara legii. Numai că regruparea dogmaticilor musulmani în diferite organizaţii ale societăţii civile sau chiar în independenţi a determinat un vot relativ masiv pentru aceştia şi, acum, la umbra semi-democraţiei, aceştia au acces din nou la putere sau , măcar o reclamă (cum este în Egipt). Manipularea maselor orbite de "războiul sfânt" nu este o misiune grea; aceste mase au un nivel cultural foarte scăzut şi şcoala lor coranică este pentru foarte mulţi doar un experiment rudimentar de educaţie.
Dar, tot global analizând, un alt aspect atrage atenţia unui analist politic! Politicile publice locale au dezvoltat pe ţărmul sudic mediteraneean, în statele arabe, un adevărat paradis turistic care, cu oferte acceptabile pentru turismul celor cu bani puţini din Europa, se pare că deranjează. Şi, astfel putem explica probabil aceste derapaje fundamentaliste care, transmise în direct, vor determina prăbuşirea economică a acestor state şi, de ce nu, intervenţia marilor puteri. Iar beneficiarii direcţi ai acestor frământări, probabil întâmplătoare, vor fi unele ţări aflate în mare criză economică (poate Grecia, România, Bulgaria, Portugalia, Spania!)...De urmărit!